Când Răul Plânge

Mă așez să îmi fac meditația de dimineață. Nu e cine știe ce, doar închid ochii și mă duc cu atenția în interiorul meu. În principal pornesc de la inimă. Mă pregătesc să simt liniștea aia perfectă pe care o caut și dintr-o dată în mine se trezește un rânjet. Îl las să vină mai aproape de suprafață. 

Rânjetul interior se transformă într-o stare de răutate egoistă. Un fel de superioritate răutăcioasă adresată nimănui și tuturor. O observ doar, cum își întinde undele și mai mult, pe măsură ce eu nu reacționez. Totuși o scanez ușor, să îmi dau seama dacă sunt eu sau e a altcuiva. Nu pare a fi altcineva aici. Doar Rânjetul Interior Răutăcios Egoist și cu mine.

Îi transmit "Ai voie să fii așa. E în regulă." 

Rânjetul se sparge dintr-o dată. "Cum adică, îmi dai voie să exist? ...Dar nu sunt Bun! Am răutate în mine." 

Îl contemplu cu acceptare. "Ai voie sa fii. Suntem oameni. Aici e dualitate, nu există doar rău sau doar bine. Faci parte din mine și te accept exact așa cum ești. E ok."

Rânjetul Interior Răutăcios Egoist se sparge dintr-o dată și se înmoaie ca o baltă călduță. Acum a devenit Plânsul Emoționat Interior. Nu mai e răutăcios, nici egoist. Doar mă privește neîncrezător, nereușind să înțeleagă ce s-a întâmplat.

"Suntem un întreg, tu și cu mine", îi transmit. Vorbele mele interioare nu sună prea mult în cuvinte, mai degrabă sunt un amestec de concepte și senzații. "Ai dreptul să exiști în orice feluri interioare ai vrea să te manifești. Eu nu sunt doar întuneric, și nu sunt doar lumină. Nu sunt doar rău sau doar bine. Sunt totul. Și mă simt bine așa."